Chestii de weekend, de ultimul weekend din vară chiar

         Msk Marica şi Mama Muntean pentru poze. Urmează numai chestii şocante. Luaţi copiii din faţa ecranului.

Deci... da. 

 Ce faţă de divă am, bă. Zici că sunt ciobana muntelui. Lipsesc din peisaj nişte oi. Deeeh, erau şi ele la pedichiură, păi nu?

 La oamenii ăştia la munte, după ce am urcat mult am descoperit că mai avem mai mult de urcat.

Deci... Da.

Sunt un animal, ştiu. 

De asta ce mai ziceţi, ă? 

Vreau să vă zic un singur lucru: vara o să se termine peste o zi. Ca un jurnal suprimat în 3,4 rânduri, vreau să ştiţi că anul ăsta am murit de frig. Deci nu am putut să zic în vara asta că mor de cald, că transpir rău, că n-am aer de respirat. Nu credeam vreodată că o să stau cu ciorapi, hanorac şi pantaloni lungi în casă în luna august. 

Ce să zic, îmi pare rău că trece vara şi n-am cam făcut nimic productiv, blog-ul l-am cam părăsit, n-am postat suficient de mult şi n-am atins ce-mi doream, n-am avut mulţi cititori, dar pe cei pe care îi am şi sunt constanţi îi salut şi îi pup.

Mulţumesc că sunteţi aici şi că citiţi toate prostiile mele, că îmi iertaţi greşelile, că vă uitaţi la poze, că râdeţi cum trebuie. Dacă voi râdeţi înseamnă că-mi iese treaba.

XOXO, 

                Ciobsie

Alo?

     Da, tot eu sunt. Voiam să vă zic cât de bine mă simt eu acum. Nu ştiu de ce, dar m-a apucat o stare super relaxantă. 

Da, eu sunt conştientă că vara aproape s-a terminat, că vacanţa o să plece şi ea ca o nemernică ce e şi mă vezi iar pe la şcoală (pardonn, măăăă, la coliji) că practic şi teoretic de asta mi-am luat eu jacheta aia cu roz pe care o mai au 100 de piţipoance din oraş. Mă, eu am scuza că Dumnezeu a vrut s-o cumpăr. Hai să vă zic de ce: era fix mărimea mea, era la reducere şi ca să dăm cărţile pe faţă, era chiar drăguţică. Hai că chiar m-am enervat, daaaaa??? 

Mă, eu dacă vă zic ceva spuneţi că sunt rea. Când ştiam eu de jacheta college ele încă se uitau la Disney şi scriau cu pix Barbie.  

Văd că încep ele aceeaşi chestie şi cu accesoriile statement. N-am eu treabă neapărat cu lanţurile şi colierele, dar cu inelele am. Băăăăăă, piţipoancelor, Ciobi purta inele de când a născut-o mama ei. Statement, ne-statement, a avut, măăă. 

Aici eram fată de casă, cu turban adevărat, nu ce sărăcii au fetele astea. Inele adevărate, cu fetiţe, cu pisici sau câini. Nu ştiu haterii.

Aici eram o doamnă de Crăciun. Pe lângă faptul că aveam inele şi fundiţă şi eram şi eu mai elegantă, mai aşa, mai... fină, eram şi fotbalistă. Nu-mi explic de ce mi-am ridicat pantalonii pe un picior şi pe celălat nu. 

Aşa era moda, mă. 

Deci v-am convins, da? 

 Heyyyyyyyyyyyy, yoooowwwwwww, swaaaaaaaaaaaaaaaaaaaag, băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă.

Hai că sunt o bestie, nu? 

Eu oricum merg pe principiul că detaliile fac diferenţa şi că accesoriile sunt ălea care contează cel mai mult. Un inel frumos dacă te dai doamnă, un lanţ masiv (în limita bunului simţ) dacă ai SWAG sau nişte cercei mai speciali fac diferenţa, vă zic eu. 

Hai, vă pup şi mulţumesc că aţi mai citit încă nişte frustrări de ale mele. Dacă aţi râs înseamnă că-mi iese treaba. Dacă nu... nu aveţi simţul umorului, nu mai poate omu' să facă puţină caterincă.

XOXO,

                       Ciobsie 

Monschau

Monschau e un orăşel tare interesant. Singura parte rea e că se vorbeşte destul de mult germană, deşi e foarte aproape de graniţa cu Belgia. 

 Florile erau foarte frumoase acolo, în ciuda frigului groaznic pentru luna august.
Nu ştiu de ce, dar m-am simţit ca şi cum eram în desenele vechi pe care le vedeam când eram mică.

 Poza asta e cel puţin ciudată. 

 Pe gârlă în jos.

Toate chestiile erau magnifice, erau atât de drăguţe, de copilăreşti. 

A fost odată ca, ca, ca niciodată.

Era plin de ceasuri, timpul era mult prea idolatrizat. Oraşul părea uneori înfricoşător, părea ca şi când în casele de poveste nu locuiau oameni, erau doar turişti care plecau, totul părea oarecum instabil, nimeni nu părea localnic. Poate şi de la vremea ciudată. Era ceva obsesiv: ceasul anunţa fiecare oră fixă, apa tot curgea, vântul bătea tare, era frig, oamenii plecau, veneau, făceau poze, erau nişte evenimente care se repetau în cel mai logic mod posibil.

                                                                                           Se observă bine şi felul în care m-am îmbrăcat.

Pantaloni care imită pielea, pantofi de lac, pentru dame bine, hanorac college şi multe inele. Comfortabil, destul de necălduros pentru vreo 13- 14 grade, dar suficient de special şi child-ish ca să dea bine cu decorul.

 Când am văzut chestia asta am rămas uimită. Eu sunt o mare iubitoare a Crăciunului, aş ţine-o toată viaţa într-un Crăciun. Sinceră să fiu cred că la cât de frig era, Moşul ar fi confundat uşor ziua aia cu Ajunul Crăciunului.

Buuun, am dat-o cu Moşul, cu decorul, cu alea, alea, dar până la urmă frumuseţea (la fel ca toate celelate chestii) trece prin stomac. Vă rog să admiraţi acest cheese-cake bestial care arată bine, dar nu are cine ştie ce gust. Priviţi vă rog foietajele cu ton. Aroma de peşte era fix elementul care lipsea din peisaj. 

 Vă rog să observaţi aceste perdeluţe de basm.
                        Vrea şi Ciobi.

La cât era de frig nu mă mir că oamenii se pregătesc pentru toamnă. 

Cam atât despre superbitatea asta de oraş. Dacă aveţi cumva vreun drum pe acolo să vă îmbrăcaţi bine, nu ca mine. 

Încă mai am o durere în gât. 

Danke (băăăă, nu ştii tuu *pentru haterii lui Ciobă*) pentru că aţi mai citit câte ceva din ce am scris, că v-aţi uitat şi voi ca tot omu' la poze. Hai, vă pup.

                              XOXO,

                                                      Ciobsie 

Normandia- mon rêve parfait

         Probabil asta e cea mai frumoasă zonă a Franţei. Ţara asta a fost înzestrată de divinitate cu tot ce trebuie plus un puf de perfecţiune. 

Am trecut mai întâi prin Rouen. Prin părţile pe unde nu era autostradă era o plăcere să mergi. Treceai de la o culoare la alta, de la soare la umbră, de la nori pufoşi la soare cald care îţi făcea poftă de mare. 

Din mers căsuţele mici, de pitici, se vedeau fix aşa. 

Am ajuns apoi pe un drumuşor pe care nu ştiu dacă încăpeau două maşini. În stânga şi dreapta se vedeau numai câmpuri întinse. 

Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că în vara asta o să îmi satisfac retina în halul ăsta.

La oamenii ăştia la fân.

Apoi am ajuns la mare. Briza bătea rece, era răcoare, bluza mea dungată de marinar se zbătea, voia să fugă, poate voia să îşi arunce liniile verzi şi să scrie poveşti cu ele.

            Lumea mai curajoasă a stat la plajă, a înotat, a făcut castele de nisip, oamenii au profitat.

 Cele mai frumoase peisaje le-am văzut clar aici. Frumuseţea aia se simte, eu am simţit-o. Marea era rece, dar totuşi te primea frumos în felul ei.

Normandia e super.

Toată superbitatea asta a fost încoronată de principalul punct turistic de pe acolo: Mont Saint Michel. La nu ştiu acum câţi km de Arromanches, Saint Michel domină şi biciuieşte umed.

Până să ajungem acolo, trebuie să vă arăt neapărat în ce cameră fabuloasă am dormit. 

Asta a fost cu adevărat camera cea mai frumoasă în care am dormit vreodată. Totul era simplu, camera asta avea farmecul ei, avea aroma ei de vechi. Îmi aducea în nări toată frumuseţea olfactivă a Franţei, o frumuseţe pe care fiecare o concepe şi (eventual) percepe cum vrea.

Trecem la chestii serioase, materiale. Lăsăm visele şi somnul.

Câteva bucăţi de nori fix în îngheţata mea de nucă de cocos. Apropo, aici am mâncat prima dată îngheţată de mere verzi.



           Magnifique



Vă rog să îmi remarcaţi ţinuta. Semăn cu ceva? Da, nu vi se pare. M-am îmbrăcat în culorile steagului Franţei. Şi am adăugat buline, unul dintre cel mai chouette imprimeu.

Fluxul şi refluxul sunt două chestii absolut interesante la Marea Nordului în general. 

Aici se observă cel mai bine. Partea cea mai tare a acestui loc nu ţine neapărat de spirit, ci şi de ochi. Uneori apa inundă partea de jos a muntelui. Legende multe circulă pe aici, toată zona asta e încoronată de o aură specială, fabuloasă.

Pescăruşii sunt foarte prietenoşi.

                                      Mi-aş fi dorit să fiu prinţesă, serios. Cum sună...    :)))

 Cam atât despre superbitatea de aici. Normandia e clar o zonă perfectă şi aş vrea s-o revăd în fiecare secundă.

Maaamăăă, e grav dacă am devenit emoţională.

Merci pentru că aţi mai citit ceva scris de mine şi sper că v-am fost de ajutor. 

Live wild and free. XOXO,

                                                           Ciobsie