A fost o zi pentru copii cuminţi, o zi de familie, una relxantă, cu zâmbete, flori şi miros de liliac în fiecare colţ al gradinii. Ştii, grădina are patru colţuri... deci mirosul s-a mărit de patru ori... la fel ca burtica mea dupa masa de prânz.
PS: Tantiile de la biserică mi-au dat flori. Yeeey, am primit flori.
Mai apoi am avut musafiri. Da, nu genul ăla de musafiri la care mă aştept eu (şi cu siguranţă voi) de obicei.
Cred că imaginile arată cam tot ce trebuie. Dinţi strâmbi, ochi veseli, adânci, zâmbete timide, descurajate, chipuri mult prea ganditoare şi arse de viaţă pentru nişte fetiţe atât de mici.
Ea e Maria şi are 11 ani. Despre ea maică-sa spune că peste 2 ani se mărită. Mai demult, Maria mi-a povestit mie cum stă cu frăţiorul ei cât timp părinţii sunt în pădure, după lemne şi ea nu are timp să înveţe. Zâmbind neîncrezătoare, mi-a zis că-i plac româna şi franceza. E slabă şi are mânile muncite, bătute de greutăţi. N-a vrut să facă prea multe poze.
Erau amândouă super fericite că s-au dat în leagănul nostru şi râdeau bucuroase. Zâmbeau amândouă cât puteau de frumos, încercând să-şi ascundă bluziţele murdare sau ochii trişti de copii necăjiţi.
Nu au visuri, dorinţe, modele în viaţă. Totul gravitează în jurul satului, în jurul familiei şi al colţului de pâine în care îşi înfig fericite dinţişorii. N-au nevoie de televizor, jocuri, păpuşi sau bani. Le e bine acolo, aşa cum sunt. Pentru ele viitorul poate nici măcar alb şi negru nu e.
Măcar au puterea să zâmbească şi să se bucure de fiecare lucru mic. Ar trebui să facem şi noi la fel, noi ăştia care ne jelim o săptămână că nu ne merge telefonul. Adică eu.
Eu trebuie să fiu mai recunoscătoare.
XOXO,
Ciobsie
