Altă săptămână

Nu ştiu la ce fel de altă săptămână vă gândiţi voi, dar eu număr săptămânile până la Crăciun.

Prin urmare, încep. Am avut o altă săptămână obositoare pe care am încheiat-o cu o noapte de somn super relaxantă. 

E cald înauntru, miroase a iarnă, dar nu ştiu de unde că n-am portocale. Neuronii mei probabil alergă prin zăpezi, printre mese cu familia, printre vâsc deasupra capului şi nimeni de sărutat. Am luat frunze de afară, le-am pus prin cameră, am flori, am tot ce trebuie. 

Apropo, dacă nu ştiţi ce să faceţi nişte sticle goale de vodkă, vin sau şampanie, uitaţi o idee fix în stânga. 

E toamnă şi io nu neg asta. Azi a fost şi cald, am ieşit în bluză şi pulover. Azi a fost probabil o zi memorabilă, a fost probabil ultima zi din an în care am purtat balerini. 

Mai multe detalii despre tâmpeniile mele de azi şi despre ultimele prostii din căpuşorul meu, mâine. 

Azi sunt fată serioasă. Promit.  

                          

                                                                                      

 În weekend-ul ăsta am cules struguri, i-am pregătit pentru must, am ars-o agricol. 

Începe să mă enerveze toamna asta că e dramatică. Şi cu prostiile astea care mi se întâmplă (ni se întâmplă, că ştiu că nu sunt singura) în fiecare zi, îmi vine să mă izolez şi să mă car undeva unde nici măcar eu să nu mă mai găsesc. Asta mai ales când te apuci şi tu de o treabă şi aranjezi nişte chestii (lucruri nemateriale, foarte greu de manevrat) şi când începe să-ţi placă vine cineva şi zice că ai aranjat totul prea frumos încât nu merită să vadă ce ai făcut şi strică totul, face ca totul să fie mai rău ca înainte. În loc să-şi pună el mâna la ochi ca să nu mai vadă, îţi strică ţie toată munca.

Pentru ăla care pleacă singur că simte că cineva nu-l merită: să ştii că eşti un incompetent. Eşti tu prea prost ca să înţelegi. N-ai tu treabă.

Aşa. Asta a fost o paranteză scurtă, nu contează. O mică frustrare pe care chiar a trebuit s-o scriu. Deci nu m-am putut abţine.

O să pomenesc despre ea şi mâine, însă la fel de abstract. Sunt sigură că nu vă interesează pe voi ce nemernici orbitează pe aici, pe lângă mine. Deh, dacă erau toţi oameni mişto nu mai aveam eu acum ce scrie. Şi asta era grav. Sau nu, că acum voi (sau poate tu, acum vorbesc fix cu tine, cel care citeşti) aţi (ai) fi dormit ca piticii cuminţi care de dimineaţă merg la mină şi sapă pentru diamante şi le duc acasă la soţiile lor.

                                                                                  Termin acum cu dramele, vă las în pace, sper că aţi înţeles măcar puţin din apropo-urile pe care le-am bătut (la fund cu făcăleţul). E o chestie generală, des întălnită oriunde în lumea asta, un aspect inevitabil, despre oameni care merită şi oameni care nu merită anumite eforturi.

Mulţumesc că aţi mai citit câte ceva, că aţi încercat să fiţi atenţi la mine. Fiţi realişti (pffff, ce naiba fac eu aici?!, am un blog care se numeşte ciobsiedreamsbig şi vă zic vouă să fiţi realişti)...

XOXO,

                                           Ariana. Azi am fost Ariana. :)