Treburi de viaţă

Măi, eu azi m-am trezit înspăimântată. E 12 septembrie, e vineri, e ultima zi în care pot să mă trezesc la cât vreau, adică la 1 ziua. Deci e dramatic. După o noapte plină de vise ciudate şi vorbit în somn, zici că sunt în reluare.
Nu vă speriaţi, mai urmează. În weekend-ul ăsta vine Soare la mine, urmează distracţie.
PS: Dacă mi se face rău să sunaţi la ambulanţă. Mulţumesc.





Mă gândeam eu aşa...  încapul meu, cât de naşpa e să te trezeşti dimineaţa. Eu de exemplu o să mă trezesc la 6:30, poate chiar la 6:20. Deci parcă mă şi văd mânjită pe faţă, machiată prost, cu fondul de ten pus ca varul, cu rimelul pe la sprâncene în loc de gene, cu haine necălcate, drame în faţa oglinzii că arăt naşpa.
Pe lângă faptul că nu m-am ţinut de cuvânt, adică să ajung la 54, 55 de kilograme, simt o uriaşă poftă de mâncare, aş băga în mine cât 10 fete împreună. Nu ştiu ce e cu această tendinţă de porcire, zău.
Vă atenţionez: o să scriu din ce în ce mai rar (nu numai pentru că nu am subiecte). Mă fac şi eu copil de şcoală, revin la programul normal. Daa, ăia care produc pastilele ăstea

 o să fie tare fericiţi. Ideea e că am o memorie atât de mare încât uit să le iau. E ceva splendid să uiţi să îţi iei pastilele de ţinut minte. În acele momente foarte dese simt că singura mea scăpare e un spital de nebuni de la marginea unui oraş. 

Cam atât pentru azi. Mă simt alt om şi nu, nu după ce am folosit Dry Cooker, pur şi simplu m-am făcut copil cum trebuie. Ieri am făcut curăţenie în cameră şi am făcut câteva schimbări. Am adus un puzzle mare, am mai aranjat nişte chestii. Nu e de râs şi nu zic asta din narcisism, dar e un eveniment, domne. 

Io nu neg.

XOXO, 

                Ciobsie