Fiecare cu pădurea lui

       Dacă m-ar întreba cineva ce-mi aminteşte de copliărie, aş răspunde simplu: pădurea mea! Nu,staţi calmi,nu mi-am cumpărat pădure,dar e a mea pentru ca şi eu sunt a ei. (mda,nu e un argument potrivit,dar...sună mai artistic). Nu ştiu de ce pădurea îmi aminteşte de copilărie. Probabil pentru că multe certuri,jocuri,prietenii s-au legat mai strâns acolo. Sau...nu ştiu. Poate aşa... pur şi simplu. Aia e pădurea mea.
       Când eram mică stăteam cu mătuşa mea în pădure,jucându-ne. Mă simţeam ca Albă ca Zăpada. Apoi,când mergeam cu tata si câinii la plimbare, erau (şi încă mai sunt) căsuţe pe margine,deasupra noastră (noi mergeam printr-un fel de prăpastie). În căsuţele alea credeam că stau pitici... Adică piticii mei,ştii,că eu eram Albă ca Zăpada. Acum,când am crescut, am realizat prin câteva conjuncturi absolut interesante că în căsuţele alea stăteau (şi încă stau) nişte oameni normali,printre care şi un biped omnivor mai special...aparent.
        Culmea rău de tot,serios! Pădurea asta se pare că mă urmează la fiecare pas! Printr-o simplă plimbare în pădure parcă simţi omul mai bine.

Şşşt,să nu ne audă SRI-ul! Ei sunt câinii mei, Tarja(alb) si Bubu.